Îmbuibarea – înfrânarea

·        Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viața călugărească toate căderile, răutatea și abaterea de la țelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepția mormântului, te vei afla în primejdie!

·        Masa dragostei risipește ura și darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii și astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.

·        Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginația dând naștere celor mai fanteziste și mai inedite meniuri și care izvorăște gusturile cele mai rafinate.

·        Robul pântecelui socotește cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăți.

·        Când sufletul nostru dorește felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război și primejdia de a fi biruiți. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngrașă, apoi cele care aprind simțurile și apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putință, dă pântecelui hrana care-l umple și este ușor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm și mâncărurile care umflă pântecele și fac vânturi și vom afla că acestea stârnesc și poftele.

·        În inima lacomilor se mișcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată și de chinuri.

·        Să căutăm și vom afla că lăcomia pricinuiește toate căderile noastre.

·        Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele plânsului.

·        Cel ce-și strâmtorează pântecele își smerește inima, însă cel ce-l îngrijește, se umflă de mândrie.

·        Asuprește-ți pântecele și cu adevărat îți vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întărește mai vârtos când este stârnită de mulțimea mâncărurilor

·        Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce și strângându-se se vor micșora. Cel ce-și silește stomacul să cuprindă mult și-l lărgește, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează și astfel vom ajunge postitori din fire.

·        Când te va birui stomacul domolește-ți trupul prin osteneli și dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.

·        Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.

·        șezând la masa cu bucate adu-ți aminte de moarte și de judecată și de abia așa vei putea împiedica puțin patima. Bând băutura, nu înceta să-ți aduci aminte de oțetul și fierea Stăpânului și atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăință sau spre smerenie.

·        Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon și nu vei vedea Paștele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare și azima, sila și greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.

·        Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac și am smerit sufletul meu…. și rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)

·        Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea își deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină

·        La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginți, iar la călugări – lăcomia pântecelui.

·        Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se silește pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul își stăpânește firea sa vinovată.